In cautarea Orelor

Nici nu stiu ce e mai frumos, cartea sau filmul. Oricum, nu e aproape nicio diferenta intre ele.

Încă o dată, scrierile pornite de la realitate se dovedesc mai valoroase decât ficțiunile pure. Romanul Orele de Michael Cunningham, apărut la editura Polirom în colecția Top 10+ (Capodopere ale literaturii), spune povestea a trei destine feminine din timpuri diferite (1923, 1949 și anii 2000).

Totul pornește de la povestea scriitoarei Virginia Woolf în momentul conceperii romanului Doamna Dalloway. Autorul arată starea psihică a lui Woolf, cu încercarea de a-și învinge nebunia și de a-și termina romanul. Un roman ușor trist, cu femei nemulțumite de viața lor, așa cum întâlnești adesea în viața reală, dar despre care nimeni nu vorbește. Aparent iubite – chiar o contradicție ai zice – dar care nu-și iubesc, la rândul lor, nici partenerul, nici viața pe care o duc.

Pentru că ediția apărută la Polirom are pe copertă trei actrițe cunoscute din filmul omonim The Hours (cu Meryl Streep, Nicole Kidman – care a luat un Oscar pentru rol și Julianne Moore), am vrut să-l văd. Este aproape identic cu cartea, exceptând unele descrieri de personaje, însă este folositor de văzut, pentru fixarea mai ușoară a poveștii.

Personajele sunt pline de reflecții asupra vieții, gen „În zilele noastre îi cântărești pe oameni în primul rând după bunătate și capacitatea de a se devota“ sau „Atâtea femei trăiesc fără să se plângă, apelând la subterfugii și tăceri, cu accese de depresie“.

Cred că autorul,  care s-a documentat enorm despre Virginia Woolf – i-a citit romanele, jurnalele, scrisorile, își exprimă cu grație opinia despre scriitori și actul de creație, prin  spusele unui personaj: „Ne luptăm să scriem cărți care nu schimbă lumea, în ciuda talentului nostru“. Cu toate aceste îndoieli, Michael Cunningham a avut onoarea să fie dinstins cu premiul Pulitzer pentru acest roman, o performanță în viața unui scriitor.

Concluzia îi aparține, în ultimele pagini ale cărții: „Ne trăim viețile, facem ce facem și apoi adormim – cât se poate de simplu și de banal“.

 

Recenzia o gasiti, ca in ultima perioada, aici.

Pe urmele lui Putin

O alta biografie celebra, Omul fara chip, adica despre Vladimir Putin, presedintele Rusiei. Gasiti recenzia ei, aici http://www.elefant.ro/bookmag/pe-urmele-lui-putin

Dacă ar fi fost să denumesc eu cartea jurnalistei rusoaice Masha Gessen i-aș fi spus: ”Omul fără scrupule”, nu ”Omul fără chip”, așa cum se numește volumul apărut la Editura Pandora M. Citind-o, ajungi să-l urăști sincer pe Vladimir Putin, președintele Rusiei, adică al celei mai întinse țări din lume și să te temi chiar să ajungi vreodată să ai de-a face cu mafia rusească.

Documentarea autoarei este de apreciat deși folosește de foarte multe ori ”posibil”, ”cine știe”, ”s-ar putea” și alte apelative de îndoială a spuselor ei, dar și pentru că sursele ei se tem de multe ori să spună lucrurilor pe nume și lasă doar să se înțeleagă. Aflat la al treilea mandat de președinte (din martie 2012), Putin a reușit să terorizeze pe toți cei din jurul lui care au îndrăznit să iasă din cuvântul lui, sau să candideze de exemplu la președinție. Cel mai cunoscut caz este al celebrului campion la șah, Gari Kasparov, care avea și banii și semnăturile necesare pentru a candida la această funcție. Spun semnăturile pentru că Putin a avut grijă, după primul său mandat, să modifice legea și să ceară potențialilor candidați un număr mare de semnături obținute într-un interval mai mic de timp. Deci Kasparov a fost până în final victima lui Putin, fiind sabotat sistematic în îndrăzneala de a-și face campanie electorală. Dar a fost un caz fericit pentru că nu a sfârșit otrăvit sau omorât ca alți oameni de afaceri, politicieni ori jurnaliști pe care Putin nu-i suferă.

Vladimir Putin nici măcar nu-și reneagă originile de bătăuș ori să-și ascundă temperamentul coleric. Chiar se mândrește cu el, iar Biografia sa, dictată jurnaliștilor în 2000, la primul său mandat relevă faptul că este un ”golan”, apelativ cu care se mândrește și pe baza căruia răspunde grosolan la orice întrebare incomodă.

Chiar dacă la începutul cărții am avut îndoielilel mele la faptele/declarațiile prezentate de autoare în carte, pe parcurs, există și lucruri evidente, dovedite de istorie și mediatizate. Printre ele se numără schimbarea constituției ca să poată candida și la al treilea mandat (deși nu consecutiv), mărirea perioadei de conducere de la 4 la 6 ani. În șase luni de la primul său mandat, Putin a reușit să transforme/transfere patru televiziuni private în televiziuni de stat, prin șantajarea acționarilor respectivi. Metodele folosite pentru împiedicarea ascensiunii (mai ales financiare) a unor afaceriști sunt de speriat pentru orice om normal. Poate astea sunt practicile KGB, locul de unde provine Putin. De asemenea, confiscând averile unor oligarhi ruși Putin și-a crescut averea considerabil, lucru cu care nu se ascunde, deși originile sale sunt sărace, iar salariul de președinte nu este tocmai pe măsura imperiului creat.

Este interesant însă de citit cât de mult ne asemănăm noi ca români și evoluția noastră după căderea comunismului cu rușii, care s-au îmbogățit la fel, care au licitații trucate, jocuri de interese. Din carte mai puteți afla povestea oligarhului Berezovski, omul aflat în spatele ascensiunii președintelui, a primarului Sobceak, răpus de un atac de cord suspect, istoria doborârii celui mai bogat om din Rusia, fostul patron al companiei petroliere Iukos, Mihail Hodorkovski, culisele confictului din Cecenia, ale atentatelor de la Moscova și Beslan și al naufragiului submarinului Kursk.

O calatorie. Viata mea in politica, de Tony Blair

Din ciclul biografiilor de personalitati, am citit cartea “O calatorie. Viata mea in politica”, scrisa de Tony Blair. Gasiti recenzia ei pe BookMag:

 

De ce nu-mi mai plac martisoarele

Sar peste bla-blaul ca e simbolul primaverii si ca uneori snurul ala alb-rosu e chiar dragut asa firav impletit.

Dar nu-mi mai plac pentru ca:

1. De la an la an sunt la fel de urate/frumoase
2. Costa de la an la an mai mult
3. E o nebunie in viata noastra alergatura sa oferim daca tot primim
4. Nu e chiar asa, ca numai barbatii ofera. Cand ai copil si mama sau rude de gen feminin, trebuie sa cumperi in numele sotului cateva martisoare
5. Esti vesnic in cautare de ac de siguranta sau bold ca sa ai cu ce sa prinzi martisorul
6. Sunt pline trotuarele si statiile de tot felul de chiciuri (pe langa martisoare) si nu mai ai pe unde trece
7. Nu-mi place sa ofer ceva numai ca trebuie, ca toti ceilalti o fac. Nu simt de martisor ca la Craciun, cand parca ai alta bucurie sa faci asta…

Asa ca, astept primavara, dar fara Martisoare, Babe, sau zile ale Femeii…

Vorbe de duh de-ale copilului

Toata lumea stie ca in ziua de azi copiii sunt mai emancipati decat eram noi pe vremea cand eram ca ei. Ca au mai multa informatie la dispozitie, asta iar nu e ceva nou.

Fiica-mea de sapte ani vine insa si zice: “nu mai sunt prietena cu colega x, care e cea mai populara fata din clasa”. Continuarea sau pericolul este ca nu mai e prietena aproape cu nimeni din clasa, daca x le spune asta. Ca sunt unii cu personalitati puternice, este ok, dar ca se intampla asta in clasa I, ca exista asemenea influenta si sfere de interese, m-a cam lasat paf.

I-a picat apoi in mana o revista mondena (“OK”) si ce credeti ca mai spune: “A, avut dreptate y cand spunea ca Justin Bieber este prieten cu Selena Gomez“.  Aha, zic, dar cine este Selena Gomez? Ca, spre rusinea mea, nu auzisem de ea. M-a lamurit tot ea.

 

Credeam ca unele din fazele descrise in “Jurnalul unui pusti” sau “Jurnalul unei pustoaice”, sunt doar americanisme, care nu se pot intampla decat acolo sau la altii, nu la copii nostri in scoli sau in viata. Chiar ajungem ca parinti sa fim depasiti de tehnica, tehnologie sau de faptul ca copii se indragostesc, saruta sau gandesc la lucruri pe care noi le faceam abia in adolescenta.

 

Mi-ar placea sa adun vorbele copiilor si apoi sa le public intr-un volum de genul celor amintite mai sus.

Pe langa Oscar

Cele noua filme nominalizate la Oscar ruleaza inca pe marile ecrane si nu putem spune care va stabili recordul de incasari. Deocamdata, toate au fost foarte bine primite, insa doar unul a luat Oscarul pentru cel mai bun film.

 

Un film mut si alb-negru premiat cu Oscar este cu siguranta o surpriza pentru multi cinefili. Am auzit in jurul meu persoane care au refuzat sa vada filmul (aflat in cinematografele din Bucuresti pana la 1 martie) pe acest motiv, ba chiar au existat si spectatori (in Liverpool am citit) care au cerut banii inapoi pe bilet, pe motiv ca au fost pacaliti.

 

Jean Dujardin a devenit primul francez care a reusit sa obtina un premiu Oscar pentru Cel mai bun actor in rol principal. Cred ca a meritat, desi nu am vazut toate prestatiile actorilor nominalizati. Stiu ca atunci cand am vizionat “The Artist”, am avut impresia ca vorbesc, ca inteleg ce spun, atat de bine mi s-a parut jucat. Dujardin este foarte expresiv in rolul interpretat si te face sa traiesti impreuna cu el drama prin care trece.

In Franta insa, un alt film al sau i-ar fi putut aduce prejudicii de imagine. In “Infidelii”, Jean Dujardin joaca intr-o comedie cu premiera pe 29 februarie 2012. Posterele de prezentare ale filmului au fost insa interzise in Franta, deorece actorul apare in posturi indecente. Intr-unul vorbeste la telefon, in timp ce o femeie sta in genunchi in fata lui iar el spune: ”Iubito, pierd semnalul, intru in tunel”, iar in cel de de-al doilea poster, Jean Dujardin tine o femeie de picioare, iar tag-ul posterului este “Intru intr-o reuniune”.

 

Desi se spune ca America nu iarta si nu uita scandalurile de imagine, se pare ca Dujardin nu a fost cu nimic afectat, ba cu ocazia acestui Oscar, si-a sporit notorietatea in intreaga lume.

 

Despre filmul Iron Lady se pot spune insa cele mai multe lucruri. Cred ca este pe cat de actual pe atat de controversat si mi-ar fi placut ca Margaret Thatcher (interpretata cu brio de Meryl Streep) sa vada filmul, sau macar familia ei. Inteleg insa ca niciodata nu a urmarit filme, documentare sau alte montaje cu si despre ea. Cu atat mai mult probabil nu o face acum cand sufera de o dementa senila (maladia Alzheimer).

Controversa personajului interpretat de Streep a ajuns pana la actualul premier britanic, David Cameron, care a spus despre portretizarea lui Margaret Thatcher din “The Iron Lady” ca este aceea a unei femei in varsta, vulnerabile. Biografia premierului britanic Margaret Thatcher, regizata de Phyllida Lloyd dupa un scenariu de Abi Morgan, povesteste viata politicienei, punand accent pe pretul pe care l-a platit pentru putere.

 

Mi-a placut si Hugo, o poveste trista de 120 de minute, dar am auzit cuvinte de lauda despre “The help”. “Hugo” a luat cinci premii Oscar, dar toate la categorii tehnice, fiind primul film 3D al regizorului Martin Scorsese.

 

Merita insa sa reamintim castigatorii:

Cel mai bun film: “The Artist”

Cea mai buna actrita in rol principal: Meryl Streep (“The Iron Lady”)

 

Cel mai bun actor in rol principal: Jean Dujardin (“The Artist”)

Cel mai bun regizor: Michel Hazanavicius (“The Artist”)

Cel mai bun scurtmetraj animat: “The Fantastic Flying Books of Mr. Morris Lessmore”, de William Joyce si Brandon Oldenburg

Cel mai bun scurtmetraj documentar: “Saving Face”, de Daniel Junge si Sharmeen Obaid-Chinoy

Cel mai bun scurtmetraj de fictiune: “The Shore”, de Terry George si Oorlagh George

Cel mai bun scenariu original: “Midnight in Paris” (Woody Allen)

Cel mai bun scenariu adaptat: “The Descendants” (Alexander Payne, Nat Faxon, Jim Rash)

Cel mai bun cantec: “Man or Muppet” din “The Muppets” – Bret McKenzie

Cea mai buna coloana sonora: “The Artist” – Ludovic Bource

Cel mai bun actor în rol secundar: Christopher Plummer (“Beginners”)

Cele mai bune efecte vizuale: “Hugo”

Cel mai bun lungmetraj de animaţie: “Rango”, de Gore Verbinski

Cel mai bun documentar: “Undefeated”, de TJ Martin, Dan Lindsay si Richard Middlemas

Cel mai bun montaj de sunet: “Hugo”

Cea mai buna coloana sonora: “Hugo” – Howard Shore

Cel mai bun montaj: “The Girl with the Dragon Tattoo” (Kirk Baxter si Angus Wall)

Cea mai buna actrita in rol secundar: Octavia Spencer (“The Help”)

Cel mai bun film strain: “Nader and Simin, A Separation” (Iran)

Cel mai bun machiaj: “The Iron Lady”

Cele mai bune costume: “The Artist” (Mark Bridges)

Cea mai buna regie artistica: “Hugo” (Dante Ferretti, Francesca Lo Schiavo)

Cea mai buna imagine: “Hugo”(Robert Richardson)

E tara mea, inspirata de Taxi

“E ţara mea, e blocul meu, e strada mea c-un singur bec”… sunt pur si simplu versuri care ma inspira, care mă fac să mă bucur că trăiesc, că pot scrie, ca pot gândi. Desi pare o ironie si recunosc ca mi-am dorit întotdeauna sa locuiesc in strainatate, faptul ca stau in Romania este benefic pentru … inspiratie. Adica nu s-ar putea naste niste versuri, cantece ca cel compus de Taxi, daca totul ar fi bine, civilizat, cum este in alte tari.

Uneori e bine sa-ti aminteasca cineva ca e frumos unde traiesti, fie si prin prisma sentimentelor de atasament pe care le ai pentru diverse lucruri: casa, strada, bloc, ca sa nu mai zic de prieteni si familie. Intr-un sistem unde totul este pus la punct, unde nu e nevoie sa te agiti pentru o lege aberanta care s-a dat, pentru birocratie sau reguli nescrise totul devine monoton si plictisitor. Aici iti macini nervii dar ai mereu motive de bucurie sau ura. Poti apela oricand la o ruda sau prieteni sa-ti imprumute un ban, poti sa-ti amani plata intretinerii daca nu ai bani luna asta, faci ce vrei in casa in care stai cu chirie. Unde mai vezi asta intr-o tara civilizata? Ma rog, nu laud asemenea manifestari, dar zic ca asta ne caracterizeaza ca romani, ca asta s-ar putea sa ne lipseasca in strainatate, oricat de mult le uram cand traim in Rom=nia.

Unele lucruri sunt posibile tocmai ca traim aici. Adica suntem o tara in plina dezvoltare (desi noi credem ca suntem dezvoltati) si potentialul de crestere si oportunitatile sunt multe. Pacat ca nu avem legi puse la punct care sa ne permita sa crestem. Nu sunt pe principiul: nu ne vindem tara! Eu cred ca investitorii straini au bani, iar romanii prefera sa lucreze pentru angajatori straini pentru ca sunt respectati. Iar antreprenorii straini au nevoie de forta de munca romaneasca, inclusiv la nivel de conducere, pentru ca un strain nu s-ar putea descurca in birocratia noastra. Adica nici nu ar putea sa inteleaga. Ce se petrece la noi cu o autorizatie e de domeniu SF pentru straini. Si exemplele pot continua.

Nu e tara in care mi-as dori sa-mi cresc copilul. Sau in care as dori sa studieze si munceasca copilul meu. Peste multe generatii cred ca vom putea vorbi de faptul ca aici inveti ce trebuie. Am apucat sa vedem cum este pe la altii si ne dorim mai mult decat poate duce sistemul nostru.

Cu toate astea, e “locul in care viata intreaga vreau sa mi-o petrec/ asta si pentru ca sunt prea batran (a) sa mai plec”….

Iertaţi-mă că nu sunt japonez

de George Moise

O carte pe care am citit-o uşor şi cu mult interes, pentru că societatea japoneză mă fascinează foarte mult. Eram curioasă cum s-a adaptat cineva acolo, cât e de greu să înveţi limba, ce obiceiuri au şi cât de mult ţint cont de tradiţii. George Moise a reuşit să pomenească şi povestească de toate acestea şi m-a făcut să îndrăgesc societatea japoneză dar să nu-mi doresc să fac parte din vreo familie de-a lor. Nu cred că aş putea suporta atâtea reguli şi o viaţă ca un mic roboţel. Dar în schimb admir curăţenia şi atitudinea lor faţă de mediu, şi cum au toate lucrurile puse la punct. Volumul este dedicat mamei autorului şi soţiei lui, japoneza Miwako, singurele femei din viaţa lui (zice autorul), cărora nu are nimic să le reproşeze. Oricum, demn de admirat curajul lui Moise de a vrea să trăiască într-o societate complet diferită de a noastră.

De pe coperta cărţii, apărută la editura Curtea Veche:

Iertaţi-mă că nu sunt japonez nu este un jurnal de călătorie, ci mai degrabă povestea unui fost călător, care îşi găseşte în cele din urmă ţărmul. Este povestea unei Japonii văzute prin ochii unui om care încearcă să se adapteze şi să-şi creeze un spaţiu pe care să-l poată numi „acasă“.

„Dacă aş fi un personaj, care e de fapt povestea mea? E spectaculoasă? Nu. E povestea simplă a unui om care încearcă să citească ziarul. Şi, timp de un an, învaţă semne şi cuvinte. Îl despart o mie de semne neştiute de ziua în care va deschide un ziar şi îl va citi. Atâta tot. Nu e un erou.“

După cum ironic se autodescrie, CV-ul lui arată ca „faianţa băii unuia care a făcut clismă cu guaşe“, un amestec bizar de căutări şi rătăciri, eşecuri, experienţe şi scurte regăsiri. Născut pe 19 octombrie 1974 în Bucureşti, deşi se simte un intrus în lumea cifrelor, George Moise urmează totuşi secţia de matematică-fizică a Liceului Mihai Viteazul şi apoi cursurile Facultăţii de Fizică a Universităţii Bucureşti. Renunţă după nici un an pentru a studia actoria la Universitatea Hyperion, de unde se retrage iar, picând apoi, de patru ori consecutiv, examenul de admitere la secţia de actorie a UNATC.

Lucrează o vreme în presă, la revistele Liceenii şi Cutezătorii. Colaborarea cu obscura revistă de cultură Revanşa îi deschide gustul pentru proza scurtă. Cochetează şi cu radioul, mai întâi ca publicist-comentator la Radio România Tineret, apoi ca ­scenarist la Redacţia Teatru şi Divertisment.

Absolvă pe rând Şcoala Superioară de Jurnalistică, apoi secţia de scenaristică a Facultăţii de Film a UNATC. Obţine Premiul Criticii şi Premiul Publicului la Festivalul Studenţesc CINEMAIUBIT pentru O zi din viaţa lui Vasile Marinuş, respectiv Ciocolată.

După trei ani de „detenţie“ în publicitate, îşi dă demisia şi se îmbarcă pe un vas de croazieră ca fotograf, experienţă care avea să-i schimbe, radical, existenţa. În 2008 se mută în Japonia unde are diverse joburi ca muncitor la o fabrică de legume, profesor de limba engleză, şofer, traducător, bucătar, fotograf.

Iertaţi-mă că nu sunt japonez este debutul său literar oarecum târziu, povestea adaptării (sau a inadaptării) în Japonia, suma experienţelor primului an într-o cultură total diferită sau un alt amestec bizar de căutări şi rătăciri, eşecuri şi scurte regăsiri.

MICUL PRINŢ

De Antoine de Saint -Exupery

Nu credeam să ajung să plâng din nou la o carte pentru copii deveniţi adulţi. De fapt, are atâtea pilde că e greu să rămâi indiferent când o citeşti. Am recitit-o în cadrul lecturilor de seară pentru fata mea. Uneori e atât de important să nu uităm să redevenim copii… Descoperi cât de ciudaţi, dificili şi sofisticaţi sunt oamenii mari.

„Dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume…”

„Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!”

Pentru a îmbânzi pe cineva, adică pentru a ajunge să devii prieten cu cineva: „Trebuie să ai foarte multă rabdare. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti niciun cuvânt. Graiul e izvor de neîntelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine”.

 „Dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată nu voi ştii la care ceas să-mi împodobesc sufletul”.

 „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor”.

„Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă”.

 „Ceea ce văd eu aici nu e decât coaja. Lucrul cel mai preţios rămâne nevăzut”.

Viaţa unui bărbat necunoscut, de Andrei Makine

Interesantă şi emoţionantă. Dar poate mult prea tristă, chiar dacă se pare că povestea este adevărată.

Un roman în roman, Viaţa unui bărbat necunoscut (2009) se constituie ca o meditaţie asupra istoriei şi memoriei, oferind cititorului o perspectivă inedită asupra Rusiei de ieri şi de azi. Aflat într-un impas existenţial în urma destrămării relaţiei sale cu o femeie mult mai tânără şi a revelaţiei ca celebritatea sa nu mai e decât o amintire, Ivan Sutov, un scriitor de cincizeci de ani exilat în Franţa, hotărăşte să-şi părăsească ţara de adopţie şi să plece la Sankt Petersburg, în căutarea unei vechi iubiri din tinereţe. Călătoria sa îl poartă în inima unei Rusii transfigurate de o modernitate delirantă şi îi oferă şansa unei întâlniri providenţiale, cea cu bătrânul Volski, în mintea căruia experienţele traumatizante ale epocii comuniste au rămas impregnate pentru totdeauna şi a cărui poveste pare emblematica pentru miile de oameni obisnuiti, anonimi, „necunoscuti” ale caror vieti au fost zdrobite de sistemul totalitar.

 

„O veritabila epopee, intima si tulburatoare, centrata pe o poveste de iubire iesita din comun. Makine nu lasa nimic pe dinafara: foametea, prostitutia, josnicia soldatilor, orfanii razboiului, cruzimea, speranta exaltanta si generozitatea – fara a ceda vreo clipa lirismului lacrimogen sau realismului sordid.” (Le Figaro)

 

„Prezentul este deformat de privirea noastra, suntem infierbantati de fugacitatea faptelor noastre. Nu vedem liniile de forta decat mai tarziu si, mai ales, vedem ivindu-se atunci destine singulare. Istoricii nu au chemarea asta. Vorbesc despre Stalin, despre Churchill, despre Roosevelt, dar nu zabovesc asupra unui soldat anonim, a unui om necunoscut. Evoca marile miscari de trupe, situatia fronturilor, dar destinul unui suflet singular le scapa printre degete. Doar scriitorii sunt bine inzestrati pentru a salva sufletele ingropate sub cenusa Istoriei. Doar noi le putem redescoperi, le putem scoate la iveala unicitatea.” (Andrei Makine).

Traducerea din limba franceză a fost făcută pentru Polirom de Vlad Stroescu