MONICA LOVINESCU, Jurnal Esenţial

Pe lângă plăcerea citirii unui jurnal, gen literar preferat de mine, am dorit foarte mult să ştiu mai multe despre Monica Lovinescu. Pomenită destul de des în scrierile lui Liiceanu, ea „se revanşează” relatând despre el multiple însemnări.

Dar nu asta este esenţa Jurnalului Monicăi Lovinescu, fiinţă despre care nu ştiam decât că este fiica criticului literar Eugen Lovinescu şi cea care a încălzit sufletele românilor cu emisiuni la Europa Liberă (pe care eu chiar dacă le auzeam rar în casă, nu le înţelegeam). Revenind la această culegere de note din intervalul 1981 – 2000, cartea este în fapt o punere pe tapet a activităţilor oamenilor de cultură din ţară şi din afara ei, a zbaterii românilor de a ieşi de sub dominaţia lui Ceauşescu. Adică, chiar dacă am trăit acea epocă, se pare că de la Paris lucrurile se ştiau cu mult mai bine decât le percepeam noi, la nivelul omului simplu. Spre exemplu, se pare că încă din 1985 erau semnale cum că Ceauşescu va fi dat jos, ori că au existat multiple tentative de protest în ţară, purtate de grupuri de oameni simpli. De asemenea, tot din Jurnal am aflat de bunele şi proastele obiceiuri ale lui Andrei Pleşu, de întâlnirile ideologice şi culturale ale lui Gabriel Liiceanu. Acesta din urmă a fost foarte apreciat de Monica Lovinescu şi soţul ei Virgil Ierunca. Prietenia lor a avut şi componente umane, Liiceanu oferindu-se spre exemplu să îngrijească de ei la bătrâneţe, dacă aceştia ar fi acceptat să se mute definitiv la Bucureşti. O carte-istorie, cu valoare mai mult de oglindă a unei epoci, decât literară. Dar merită citită. Părerea mea.

De pe coperta patru a cartii:

Se întâmplă uneori să nu reciteşti o operă clasică decât atunci când apare într-o nouă traducere şi să constaţi, din nou, cât de importantă e cartea pe care o uitaseşi în raft, şi ce bucurie este s-o reiei. Această „nouă traducere“ este, în cazul de faţă, concentrarea celor şase jurnale ale Monicăi Lovinescu într-unul singur. Impresia la a doua lectură este chiar mai puternică decât la prima, pentru că aceea era ruptă, separată, de la un volum la altul, de intervale lungi de timp, pe când aceasta este adunată şi ferită de redundanţe.

Monica Lovinescu a fost dintre oamenii privilegiaţi care au putut ajuta şi ale căror cuvinte se transformă în fapte. A salvat vieţi, şi prea puţini mai par să-şi amintească de asta. A ocrotit, a vegheat, a ridicat zid de cuvinte în jurul celor care protestau, a căutat căile cele mai eficiente de luptă dreaptă. Dacă n-aş şti că se temea de vorbe mari, aş spune că a fost, în felul ei, o eroină, a ţinut piept, alături de Virgil Ierunca şi de alţi doi-trei, unui întreg sistem represiv, aşa cum, pe vremuri, câţiva oameni apărau o cetate împotriva unei întregi armate, creând impresia că sunt şi ei o armată. (Ioana PÂRVULESCU)

De la Wikipedia – CINE A FOST MONICA LOVINESCU

Monica Lovinescu (n. 19 noiembrie 1923, Bucureşti – d. 20 aprilie 2008, Paris a fost o femeie de litere română, ziaristă, critic literar şi cunoscută comentatoare de radio. După 1947 a trăit şi a activat în exil în Franţa.

Monica Lovinescu a fost fiica criticului literar Eugen Lovinescu şi a profesoarei Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu şi verişoara prozatorului Anton Holban, a scriitorului Vasile Lovinescu şi a dramaturgului Horia Lovinescu. A fost căsătorită cu poetul, publicistul şi omul de radio Virgil Ierunca.

Şi-a luat licenţa în Litere în 1946, la Universitatea din Bucureşti.

După moartea lui Eugen Lovinescu, în 1943, publică sub propriul nume romanul “În contratimp” în Revista Fundaţiilor Regale, iar după război scrie critică. A fost asistenta lui Camil Petrescu în cadrul seminarului de teatru condus de acesta. După instaurarea regimului comunist în România, în septembrie 1947, pleacă în Franţa ca bursieră a statului francez, iar în primele zile ale anului 1948 cere azil politic. Colaborează aici cu articole şi studii despre literatura română şi despre ideologia comunistă care aservise România. Traduce în franceză texte româneşti sub pseudonimele Monique Saint-Côme şi Claude Pascal, cel mai cunoscut fiind romanul La vingt-cinquième heure (A douăzeci şi cincea oră) de Virgil Gheorghiu. Colaborează la revistele româneşti din exil: Luceafărul, Caiete de dor, Fiinţa românească, Ethos, Dialog, Agora. După 1990 publică şi în revistele literare şi politice din ţară, în Contrapunct, România literară, 22, etc.

Din anul 1951 şi până în 1974, colaborează la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum şi la redacţia centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Începând din 1962, colaborează la Radio Europa Liberă unde avea două emisiuni săptămânale: Actualitatea culturală românească şi Teze şi Antiteze la Paris. Aceste emisiuni au avut o puternică influenţă în România, în mediile culturale dar şi asupra unui public mult mai larg. În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale din Paris (8, rue François Pinton), de doi agenţi palestinieni trimişi de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceauşescu. Este transportată în stare de comă la spital. Cinci zile mai târziu părăseşte spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferinţa de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză şi pentru a denunţa agresiunea la microfonul Europei libere.

O parte din cronicile literare radio, difuzate de Monica Lovinescu, au apărut în volumul Unde scurte (editura „Limite”, Madrid, 1978). Monica Lovinescu a scris capitolul consacrat Istoriei teatrului românesc în Histoire des spectacles (Pléiade, editura Gallimard, 1965).

Din anul 1990, editura Humanitas i-a publicat cărţile, jurnalul şi volumele de studii şi articole citite la Europa Liberă.

A încetat din viaţă la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Urnele cu cenuşa Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca au fost duse în România şi depuse la Ateneul Român, unde a avut loc o ceremonie comemorativă. Înainte de a fi transportate spre Fălticeni, urnele au fost păstrate câteva saptămâni în Casa Lovinescu, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său. Monica Lovinescu donase apartamentul, în anul 2000, fundaţiei Humanitas Aqua-Forte, în vederea reintroducerii acestui loc eminent al culturii române în circuitul cultural bucureştean. De asemenea, prin testament, Monica Lovinescu şi-a donat casa din Paris statului român, pentru a deveni un loc de studiu si de găzduire pentru cercetători şi bursieri români.

A aparut la Humanitas, in colectia “Zeitgeist” volumul Monicai Lovinescu, Jurnal esential.

Expresia “trepadus de curte noua” a fost creata de Monica Lovinescu tocmai in raport cu personaje gen Paunescu (numit explict ca epitom al categoriei in cauza).  In zeci de emisiuni transmise de la Paris, Monica Lovinescu a vestejit miselii comise de “grupul celor douazeci si ceva” condus de Adrian Paunescu si Eugen Barbu.

Jurnalul esential apare in colectia demarata in 2008 odata cu publicarea antologiei Etica neuitarii, pe care am intocmit-o, cu sprijinul lui Gabriel Liiceanu, din eseurile politice, istorice si filosofice ale marii ganditoare.

Advertisements

0 Responses to “MONICA LOVINESCU, Jurnal Esenţial”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s





%d bloggers like this: