Posts Tagged 'Franta'

Ce secrete poate avea Vaticanul

Am vrut să citesc ”Secretele Vaticanului”, carte scrisă de Bernard Lecomte și apărută la editura Litera, după ce am urmărit documentarul “În interiorul Vaticanului”, difuzat pe National Geografic.
Monarhul absolut al oamenilor, centrul de influență al uneia din cele mai vechi locuri din lume – Vaticanul- este pentru majoritatea oamenilor un stat misterios, cu reguli numai acolo știute. De altfel, în afară de Piața San Marco și basilica Sf Petru, restul teritoriului este de nevizitat/nepătruns pentru ceilalți vizitatori.
Prezentarea documentarului vizionat spune așa: ”Obținând acces unic la personalul din Vatican, inclusiv la șefii de securitate și la fotograful oficial al Papei, Francesco Sforza, National Geographic Channel dezvăluie sarcinile zilnice ce trebuie duse la îndeplinire pentru ca viața și activitatea reprezentantului lui Hristos pe pământ să se desfășoare fără cusur”.
De altfel, securitatea Papei este esențială, într-un orășel de 44 de ha, în care 30.000 de vizitatori cutreieră zilnic sălile bazilicii Sf Petru. Bernard Lecomte, jurnalist celebru în Franța, este autorul a două biografii despre Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea. Este specialist în istoria Vaticanului. În cele 220 de pagini, autorul explică cum sediul Bisericii Catolice reprezintă un caz unic în lume: nu s-a supus niciodată regulilor mediatice. ”Transparența nu este o regulă aici și probabil că nu va fi niciodată”.
Cartea prezintă principalele secrete ale istoriei Vaticanului pe durata unui secol. ”Secretele Vaticanului rămân fascinante şi acum, la fel ca în urmă cu 2000 de ani, când Sfântul Petru era crucificat pe locul actualei bazilici care îi poartă numele. Muzeele, finanţele, criptele, conciliile, papii şi cardinalii… totul este încărcat de mister şi de veneraţie în Cetatea Sfântă. Lunga sa istorie este greu de cuprins într-o singură carte, de aceea lucrarea de faţă se limitează la secolul XX, de la apariţia comunismului până la alegerea ultimului papă. Bernard Lecomte realizează o anchetă uimitoare, desfiinţând tabuuri şi răspunzând la întrebări deseori incomode pentru Biserica Catolică”, se arată pe coperta patru a cărții. Totuși, prezentarea faptelor istorice nu a fost întotdeauna cronologică în carte și când te gândeai că vei citi continuarea faptelor începute în capitolul anterior te trezeai într-o altă perioadă istorică. A fost puțin obositor să urmăresc ce s-a întâmplat în trecut cu Vaticanul, fiind interesată mai mult de Papa Ioan Paul al II-lea și actualul papă.
Am aflat citind-o că acordurile de la Laterano asigură Sfântului Scaun o suveranitate deplină și independentă asupra statului numit ”Cetatea Vaticanului”. Acordurile comportă și o convenție financiară prin care se atribuie indemnizații Sfântului Scaun de 750 milioane de lire pe an ca despăgubire pentru pierderea teritoriilor și a veniturilor de după constituirea statului italian. ”Concordatul instaurează catolicismul ca religie de stat în Italia. Inovația cea mai spectaculoasă este acel minuscul teritoriu de 44 de ha care face din Vatican cel mai mic stat din lume”, arată Lecomte.
Unul dintre Papi – Ioan al XXIII-lea a încercat să arate că lucrurile trebuie să se schimbe la Vatican: ”Biserica evoluează, iar misiunea celui care o călăuzește nu este s-o păstreze ca un muzeu”. Despre cel mai iubit Papă de care îmi amintesc – Carol Woityla -, în carte se spune că îi făcea plăcere să se roage și să cânte în latină. Născut în 1920, Carol Woityla a trecut prin război și ocupație, nazism și stalinism.  El a fost ales papă de către conclav la 16 octombrie 1978. Chiar de la alegerea sa, Papa Ioan Paul al II-lea (58 de ani) are de gând să facă o vizită în țara sa natală. ”Hotărând să-l susțină pe Walesa și pe prietenii lui în pofida teribilei lovituri date acestora, Ioan Paul al II-lea face o alegere crucială, fiindcă el este Papă și nu un simplu preot al unei parohii din Gdansk. Miza este prea mare, depășind conjunctura poloneză. Miza se dovedește colosală. Este morală și politică în același timp și depășește cu mult cadrul Poloniei”.
Atentatul asupra papei Ioan Paul al II-lea a avut loc la 13 mai 1981. Papa a fost atunci atins în abdomen, la cotul drept și la arătătorul mâinii stângi. Cred că asta i-a afectat serios sănătatea pe parcursul următorilor ani, dar în carte nu se arată continuarea și cât de repede și-a revenit papa după atentat.
Sub Ioan Paul al II-lea mulți sfinți au fost ”ridicați în altare” numai după câțiva ani, cazul cel mai celebru fiind cel al maicii Tereza, beatificată după doar șase ani de la moartea sa.
Ioan Paul al II-lea a murit în aprilie 2005.  La câteva zile după aceea, din câte îmi amintesc, a fost ales un nou papă, iar televiziunile urmăreau fumul ce avea să iasă pe coș. Pentru a obține un fum negru, semn că alegerile nu au ajuns la nici un rezultat, pe vremuri se puneau peste buletinele de vot, aruncate în tradiționala sobă de fontă, paie umede. De data asta, s-au adăugat bucăți de funie și de smoală ca fumul să fie negru.
La moartea lui Ioan Paul al II-lea, cardinalul Ratzinger (actualul papă) nu părea să fie un posibil succesor al acestuia. ”Scopul acestui vot (de alegere a papei) fără candidatură, fără program și fără campanie electorală nu constă în a alege pe cineva în detrimentul altcuiva, ci în a desemna personalitatea cea mai aptă să conducă Biserica în totalitatea ei”, explică Lecomte. Ratzinger era un teolog fără pereche, un om de o cultură excepțională. Când a fost întrrebat cu ce nume vrea să fie numit, a suprins pe toată lumea: Benedict al XVI-lea. ”Surpriză pentru conclav: mulți se gândeau că cel mai bun prieten și cel mai apropiat consilier al pontifului polonez avea să opteze pentru numele de Ioan Paul al III-lea”.
Din documentar am mai aflat că la Vatican se găsesc 250 de camere de supraveghere cu circuit închis, că în cele 30 de minute de plimbare ale papei prin grădinile Vaticanului se închid toate străzile, și că supravegherea se face cu zecile de camere ascunse în copaci și în tufe. În Vatican doar creștinii pot lucra pentru statul clerical. Acest micuț stat are un supermarket, un oficiu poștal, un cotidian, o gară și o tipografie. Într-un an, 1,5 milioane de persoane vin în Piața San Marco la rugăciunea duminicală.
Nu trebuie să fii catolic ca să-ți dorești să afli mai multe despre Vatican și secretele ce se află dincolo de zidurile sale.
Aceasta recenzie a aparut pe blogul editurii Litera.

Pe langa Oscar

Cele noua filme nominalizate la Oscar ruleaza inca pe marile ecrane si nu putem spune care va stabili recordul de incasari. Deocamdata, toate au fost foarte bine primite, insa doar unul a luat Oscarul pentru cel mai bun film.

 

Un film mut si alb-negru premiat cu Oscar este cu siguranta o surpriza pentru multi cinefili. Am auzit in jurul meu persoane care au refuzat sa vada filmul (aflat in cinematografele din Bucuresti pana la 1 martie) pe acest motiv, ba chiar au existat si spectatori (in Liverpool am citit) care au cerut banii inapoi pe bilet, pe motiv ca au fost pacaliti.

 

Jean Dujardin a devenit primul francez care a reusit sa obtina un premiu Oscar pentru Cel mai bun actor in rol principal. Cred ca a meritat, desi nu am vazut toate prestatiile actorilor nominalizati. Stiu ca atunci cand am vizionat “The Artist”, am avut impresia ca vorbesc, ca inteleg ce spun, atat de bine mi s-a parut jucat. Dujardin este foarte expresiv in rolul interpretat si te face sa traiesti impreuna cu el drama prin care trece.

In Franta insa, un alt film al sau i-ar fi putut aduce prejudicii de imagine. In “Infidelii”, Jean Dujardin joaca intr-o comedie cu premiera pe 29 februarie 2012. Posterele de prezentare ale filmului au fost insa interzise in Franta, deorece actorul apare in posturi indecente. Intr-unul vorbeste la telefon, in timp ce o femeie sta in genunchi in fata lui iar el spune: ”Iubito, pierd semnalul, intru in tunel”, iar in cel de de-al doilea poster, Jean Dujardin tine o femeie de picioare, iar tag-ul posterului este “Intru intr-o reuniune”.

 

Desi se spune ca America nu iarta si nu uita scandalurile de imagine, se pare ca Dujardin nu a fost cu nimic afectat, ba cu ocazia acestui Oscar, si-a sporit notorietatea in intreaga lume.

 

Despre filmul Iron Lady se pot spune insa cele mai multe lucruri. Cred ca este pe cat de actual pe atat de controversat si mi-ar fi placut ca Margaret Thatcher (interpretata cu brio de Meryl Streep) sa vada filmul, sau macar familia ei. Inteleg insa ca niciodata nu a urmarit filme, documentare sau alte montaje cu si despre ea. Cu atat mai mult probabil nu o face acum cand sufera de o dementa senila (maladia Alzheimer).

Controversa personajului interpretat de Streep a ajuns pana la actualul premier britanic, David Cameron, care a spus despre portretizarea lui Margaret Thatcher din “The Iron Lady” ca este aceea a unei femei in varsta, vulnerabile. Biografia premierului britanic Margaret Thatcher, regizata de Phyllida Lloyd dupa un scenariu de Abi Morgan, povesteste viata politicienei, punand accent pe pretul pe care l-a platit pentru putere.

 

Mi-a placut si Hugo, o poveste trista de 120 de minute, dar am auzit cuvinte de lauda despre “The help”. “Hugo” a luat cinci premii Oscar, dar toate la categorii tehnice, fiind primul film 3D al regizorului Martin Scorsese.

 

Merita insa sa reamintim castigatorii:

Cel mai bun film: “The Artist”

Cea mai buna actrita in rol principal: Meryl Streep (“The Iron Lady”)

 

Cel mai bun actor in rol principal: Jean Dujardin (“The Artist”)

Cel mai bun regizor: Michel Hazanavicius (“The Artist”)

Cel mai bun scurtmetraj animat: “The Fantastic Flying Books of Mr. Morris Lessmore”, de William Joyce si Brandon Oldenburg

Cel mai bun scurtmetraj documentar: “Saving Face”, de Daniel Junge si Sharmeen Obaid-Chinoy

Cel mai bun scurtmetraj de fictiune: “The Shore”, de Terry George si Oorlagh George

Cel mai bun scenariu original: “Midnight in Paris” (Woody Allen)

Cel mai bun scenariu adaptat: “The Descendants” (Alexander Payne, Nat Faxon, Jim Rash)

Cel mai bun cantec: “Man or Muppet” din “The Muppets” – Bret McKenzie

Cea mai buna coloana sonora: “The Artist” – Ludovic Bource

Cel mai bun actor în rol secundar: Christopher Plummer (“Beginners”)

Cele mai bune efecte vizuale: “Hugo”

Cel mai bun lungmetraj de animaţie: “Rango”, de Gore Verbinski

Cel mai bun documentar: “Undefeated”, de TJ Martin, Dan Lindsay si Richard Middlemas

Cel mai bun montaj de sunet: “Hugo”

Cea mai buna coloana sonora: “Hugo” – Howard Shore

Cel mai bun montaj: “The Girl with the Dragon Tattoo” (Kirk Baxter si Angus Wall)

Cea mai buna actrita in rol secundar: Octavia Spencer (“The Help”)

Cel mai bun film strain: “Nader and Simin, A Separation” (Iran)

Cel mai bun machiaj: “The Iron Lady”

Cele mai bune costume: “The Artist” (Mark Bridges)

Cea mai buna regie artistica: “Hugo” (Dante Ferretti, Francesca Lo Schiavo)

Cea mai buna imagine: “Hugo”(Robert Richardson)

Viaţa unui bărbat necunoscut, de Andrei Makine

Interesantă şi emoţionantă. Dar poate mult prea tristă, chiar dacă se pare că povestea este adevărată.

Un roman în roman, Viaţa unui bărbat necunoscut (2009) se constituie ca o meditaţie asupra istoriei şi memoriei, oferind cititorului o perspectivă inedită asupra Rusiei de ieri şi de azi. Aflat într-un impas existenţial în urma destrămării relaţiei sale cu o femeie mult mai tânără şi a revelaţiei ca celebritatea sa nu mai e decât o amintire, Ivan Sutov, un scriitor de cincizeci de ani exilat în Franţa, hotărăşte să-şi părăsească ţara de adopţie şi să plece la Sankt Petersburg, în căutarea unei vechi iubiri din tinereţe. Călătoria sa îl poartă în inima unei Rusii transfigurate de o modernitate delirantă şi îi oferă şansa unei întâlniri providenţiale, cea cu bătrânul Volski, în mintea căruia experienţele traumatizante ale epocii comuniste au rămas impregnate pentru totdeauna şi a cărui poveste pare emblematica pentru miile de oameni obisnuiti, anonimi, „necunoscuti” ale caror vieti au fost zdrobite de sistemul totalitar.

„O veritabila epopee, intima si tulburatoare, centrata pe o poveste de iubire iesita din comun. Makine nu lasa nimic pe dinafara: foametea, prostitutia, josnicia soldatilor, orfanii razboiului, cruzimea, speranta exaltanta si generozitatea – fara a ceda vreo clipa lirismului lacrimogen sau realismului sordid.” (Le Figaro)

„Prezentul este deformat de privirea noastra, suntem infierbantati de fugacitatea faptelor noastre. Nu vedem liniile de forta decat mai tarziu si, mai ales, vedem ivindu-se atunci destine singulare. Istoricii nu au chemarea asta. Vorbesc despre Stalin, despre Churchill, despre Roosevelt, dar nu zabovesc asupra unui soldat anonim, a unui om necunoscut. Evoca marile miscari de trupe, situatia fronturilor, dar destinul unui suflet singular le scapa printre degete. Doar scriitorii sunt bine inzestrati pentru a salva sufletele ingropate sub cenusa Istoriei. Doar noi le putem redescoperi, le putem scoate la iveala unicitatea.” (Andrei Makine).

Traducerea din limba franceză a fost făcută pentru Polirom de Vlad Stroescu